TANTRA
- 0 comentarii 1746 afisari
Problema cuplurilor e veche de când lumea și Pământul. Așa cum zice și poetul, „era pe când nu se vedea“, azi o vedem și... tot ne confruntăm cu ea. Oricine este într-o relație iubit-iubită știe despre ce vorbesc: dragostea adevărată apare rar; transfigurarea, comunicarea, sinceritatea au fost prezente mai mult la începutul poveștii, iar prietenia sau libertatea acordată celuilalt rămân câteodată simple concepte. ªi toate se conturează uneori pe fundalul unui erotism însoțit de prea puține sentimente.
Încă sunt cupluri care duc o astfel de cruce. Pentru unii e greu de crezut că aceasta e situația și îi înțeleg. La câtă informație tipărită este pe piață, la câte conferințe s-au ținut pe acestă temă, se așteaptă să vadă în jurul lor numai perechi de Romeo și Julieta. Dar viața bate filmul încă o dată. De ce? Pentru că majoritatea dintre noi „visează adânc“ la un cuplu ideal; mulți proiectează paradisul propriilor dorințe deplin satisfăcute. Dar pentru ca transformarea spirituală să aibă loc cu adevărat e necesar să ne trezim din orice relație „de vis“ și să începem una reală. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Abia atunci vedem lucrurile așa cum sunt, nu cum ne dorim să fie. Acela e momentul excepțional când avem șansa să intrăm în comuniune profundă cu celălalt și, de ce nu, cu noi înșine. Fără asta putem vorbi de cuplu, dar nu de unul spiritual. Putem face referiri la intimitatea unor îndăgostiți, dar nu la magia iubiților inițiați. Cel mai bun și simplu mod de a găsi soluții eficiente la problematica de care vorbim este să investigăm. Noi, prin noi înșine. Există un tainic punct în universul nostru lăuntric a cărui mișcare ne colorează viața în alb sau negru. Acela trebuie găsit...
O asemenea explorare cere multă luciditate, o minte limpede, fără prejudecăți, capabilă să descopere greșeala. Discernământul! Cu asemenea instrument suntem infailibili, putem stabili când și unde ne furăm căciula, cum ne privăm singuri de fericire și libertate. Nu contează prea mult de unde începem. Claritatea vederii și sinceritatea sunt cele mai importante. Privind prin lupa atenției multidimensionale, a unei vigilențe accentuate, dar totodată receptivă (fără interpretări), putem citi printre rândurile vieții cotidiene, dincolo de dicteul repetitiv al minții. Ce anume? Numai lucruri interesante care abia așteaptă conștientizarea noastră.
Dacă visezi în loc să vezi
Există numeroase momente când confundăm ceea ce este (ce trăim) cu ceea ce am vrea să fie. Astfel, orgasmul este luat drept adevăr ultim, starea de îndrăgostire devine un înalt nivel de conștiință, posesivitatea capătă chipul insistent al unei iubiri adânci, frica de singurătate poate să apară drept dăruire exemplară, ș.a.m.d. Nu vreau să deranjez pe nimeni, nu vreau să zdruncin viziunea nimănui. Dar, crede-mă, așa este! Iar asta se petrece numai când „visăm“ despre lume și viață. Când energia este cantonată la nivelul lui Swadhistana chakra. Acolo este și sediul imaginației scăpate de sub control. E ca un fel de transă, ca o ceață pe creier. Proiectăm încontinuu lumea propriilor nevoi, refuzând să vedem realitatea.
Când ego-ul e la putere
Cei mai mulți dintre noi cred că iubesc profund (de foarte mult timp). Corect? Ce, ai auzit tu pe cineva care să spună „eu iubesc superficial“? Nu! Dacă e vorba de sentimente, e clar că sunt și profunde. Dacă dragostea adevărată e atât de prezentă, cum de sunt totuși posibile episoadele de desene animate la care asistăm de ani de zile: gelozie, posesivitate, egoism, sexualitate primitivă, frustrare, invidie, violență mascată etc.? Cum de nu se recunoaște nimeni în rolurile principale?
Aceasta e una dintre marile capcane pe care mintea ne-o întinde. Noi iubim perfect, tot ce facem e minunat, în schimb, ceilalalți greșesc mereu; iar în toată povestea asta ego-ul nostru nu apare nicăieri. Suspect, nu? Ei bine, trebuie să-ți dau o veste tristă: ego-ul nu a capitulat încă. Dacă stă ascuns, nu înseamnă că nu există. Zi de zi, ceas de ceas, el nu face nimic altceva decât să caute metode de supraviețuire. Din ce în ce mai subtile. Odată ce crezi că ai câștigat lupta cu el, de fapt ai pierdut-o de mult.
De ce apar pretenţiile
Câteodată spunem că suntem nemulțumiți de stadiul relației noastre, însă gândim acuzator de fapt: celălalt nu mai face eforturi, nu ne mai înțelege, nu se comportă cum vrem noi sau nu mai e spiritual (nici măcar cât credem că suntem noi). Dar care e vina iubitei sau a iubitului? Ea (el) este așa cum este! ªi-n definitiv, cine a făcut alegerea? Ne-a obligat cineva? Noi am decis că ne-am găsit „jumătatea“, chiar dacă nu știam apoape nimic despre ea (nici măcar că poate fi vorba de un întreg). Ne-am mulțumit să visăm „la prima vedere“ (caz fericit la a doua). A trecut o perioadă (la unii mai lungă, la alții mai scurtă) și au apărut criticile.
Hai să fim sinceri! Chiar a fost iubire divină? Ce ți-a plăcut cel mai mult la celălalt? Îngrijea bolnavii? Petrecea ore întregi în extaz? Sau avea blugii strâmți, se pricepea de minune la masaj și avea și ochi albaștri... Nici așa stând lucrurile n-ar fi vreo problemă. E vorba de atracție erotică. Dacă e însoțită de iubire, e minunat. Dar dacă nu e, să nu ne amăgim. Atunci totul devine periculos, dramatic, pentru că în momentul „trezirii“ vom suferi, vom fi foarte dezamăgiți.
Al meu, al meu, al meu
Există un moment în viața de cuplu care merită din plin atenția noastră. Toată lumea știe când apare iubirea, dar prea puțini știu când și cum se irosește acest nectar. Cel mai adesea constatăm fenomenul prea târziu. Atunci puține lucruri pot ajuta cu adevărat și este necesară o cantitate uriașă de energie pentru a relansa relația.
Ce ne împiedică să prevenim un asemenea deznodământ fără happy-end? E vorba de o nouă confuzie, o veche proiecție. Nimic mai simplu, nimic mai dificil de observat. Dragostea aduce cu ea multă bucurie. La un moment dat însă, acest sentiment este înlocuit treptat-treptat cu altul, mult mai diluat, mult mai condiționat, care oferă totuși o oarecare satisfacție: posesivitatea. La primele întâlniri eram încântați de prezența celuilalt, eram topiți după ea (el), dar nu trec câteva luni și sublimul a fost pervertit de minte; acum suntem bucuroși pentru că celălalt este al nostru (al meu), pentru că face ce vrem noi.
E o bucurie nefirească. Unii o confundă cu sentimentele autentice. De aceea este atât de greu de sesizat. Hai să vedem cum se petrece, de fapt, această fraudă a mentalului inferior. Dacă la început nu pretindeam nimic de la iubită sau iubit, nu ne deranja nimic în comportamentul său, vine o zi când nu mai putem accepta stilul de viață al celuilalt. Nu mă refer aici la filozofii complexe, ci la cele mai banale lucruri: pieptănătură, îmbrăcăminte, telefonul, prietenii ei (lui), preferințe pentru ceva etc. Acesta este momentul despre care vorbesc, acesta este punctul de cotitură în viața afectivă a oricărui relații.
Acum începe lucrătura celui mai mare impostor al lumilor subtile: ego-ul. Munca noastră constă în a-i dejuca planurile. Cu cât observăm mai repede aceste tendințe de a-l poseda pe celălalt, cu atât sunt mai mari șansele să prelungim magia începutului. Dar oricât va ține sărbătoarea sufletelor la unele cupluri, un lucru nu trebuie uitat: ego-ul va căuta să se infiltreze când petrecerea este în toi.
Aliatul e inima
Drama cuplurilor începe de regulă la puțin timp după ce s-au consumat primele săptămâni amoroase. Dar în realitate semințele ei au fost puse în pământ cu mult timp înainte. Visăm încontinuu o lume a noastră. Visăm cu ochii larg deschiși, în fiecare zi, la orice oră, în toate pozițiile. Iubita sau iubitul sunt doar un mic pasaj din imensul bagaj oniric proiectat pe ecranul conștiinței. Mintea a acaparat aproape totul. Suntem atât de identificați cu ea, încât rare sunt momentele când îi depășim zidurile. Râsul, uimirea, admirația, dansul, orgasmul, iubirea sau meditația profundă sunt asemenea momente de grație, dar în afara lor hoinărim prin labirintul îngust al dualității. Ne zbatem între malurile plăcerii și ale durerii. De aici și tot chinul vieții. Trăind prin minte, ne este frică de suferință și singura portiță pe care o vedem este plăcerea. Rețeta pe care ne-o oferă ego-ul e foarte simplă: plăcere intensă timp îndelungat = fericire sigură.
De aceea proiectăm. Pe oricine, orice, oricât, numai noi să ne simțim bine. Chiar și iubita sau iubitul sunt transformați uneori în simple obiecte al plăcerii. Din acest punct de vedere starea de îndrăgostire nu este chiar atât de înălțătoare pe cât cred oamenii. Este doar materializarea visului că am găsit ființa care va face ce vrem noi; care ne va îndeplini toate așteptările (inconștient, pe care o vom poseda). Chiar dacă la început euforia ne împiedică să vedem realitatea, după „luna de miere“ lucrurile devin din ce în ce mai clare: posedăm! Identificarea cu ego-ul duce la așa ceva. Radăcina lui este ideea de „EU“, sentimentul de individualitate. Tot ce este al meu întărește acest simțământ. De aceea vrem să acaparăm tot ce intră în câmpul nostru vizual. Să ne simțim bine și puternici. De îndată ce-ai început să observi mecanismul minții, el nu te mai poate controla, pentru că nu-l mai sponsorizezi cu energie. Nu uita nici de aliatul tău cel mai de seamă: inima. Acordă-i toată atenția și ego-ul va ieși la pensie înainte de termen. (Desparte de curiozitate cuvântul individualitate: individ-dualitate. Odată ce apare unul (individul) se ivește și al doilea (dualul=mintea)).
Descoperă dragostea lucidă
Sunt foarte mulți oameni care cred cu naivitate că iubirea funcționează pe principiul „perpetuum mobile“. Te-ai uitat o dată lung în ochii ei (lui) și apoi îl vei iubi toată viața. Momentul de grație de la începutul unei relații începe și se termină. La unele cupluri mai repede, la altele durează mai mult. Înainte ca vraja să se destrame, tu trebuie să acționezi conștient. Să aplici tot ce știi, să faci tot posibilul ca să trăiești eternitatea.
Iubirea e ca o floare; nu poți doar să te bucuri de parfumul ei, trebuie să o și uzi. De asemenea, e foarte important să observi unde apare acest sentiment și nu neapărat în prezența cui se obiectivează. O să constați cu uimire că emoția se naște întotdeauna în tine. Dacă situația se prezintă așa, de ce n-am aprinde singuri flacăra iubirii? E posibil? Sigur că da. Dar pentru asta visarea trebuie să înceteze. Ideea că „prințul meu o să vină pe un cal alb cu o șa cu două locuri și o să mă ducă pe insula lui într-un vechi castel proaspăt renovat...“ nu ne ajută deloc. Trebuie să pășim cât mai lucizi pe drumul căutării interioare; să aspirăm frenetic să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Astfel, relația de cuplu devine un cadru divin integrat unde ne putem desăvârși spiritual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu